De ce amâni lucrurile, deși știi ce ai de făcut

Știi exact ce ai de făcut. Ai și timp. Și totuși deschizi telefonul, faci curat pe birou sau îți spui „mă apuc diseară”. Dacă ți se pare că e lene, nu e. Iar diferența contează, pentru că sfaturile pentru lene nu funcționează pentru procrastinare.

Procrastinarea nu e lene

Leneșul nu vrea să facă nimic și se simte bine așa. Procrastinatorul vrea să facă, se simte rău că nu face și totuși nu face. Psihologii Fuschia Sirois și Timothy Pychyl au rezumat în 2013 o bună parte din cercetare într-o formulă simplă: procrastinarea înseamnă prioritatea dată reparării dispoziției pe termen scurt.

Cu alte cuvinte, nu amâni sarcina. Amâni emoția asociată cu ea: anxietatea („dacă nu iese bine?”), plictiseala, frustrarea („nu știu de unde să încep”), rușinea („trebuia să fi făcut asta de mult”) sau resentimentul („de ce trebuie s-o fac eu?”).

Analiza lui Piers Steel (2007), care a adunat sute de studii, arată că aproximativ unul din cinci adulți se consideră procrastinator cronic. Nu ești o excepție.

Ușurare pe datorie

În 1997, Dianne Tice și Roy Baumeister au urmărit studenți pe parcursul unui semestru. La început, cei care amânau erau mai puțin stresați. Spre final, situația s-a inversat: stres mai mare, mai multe simptome de boală, note mai mici.

Asta e esența procrastinării: o ușurare temporară luată pe datorie. Primești calmul acum și plătești mai târziu, cu dobândă. Iar pentru că amânarea scade imediat anxietatea, creierul învață legătura, și fiecare amânare o antrenează pe următoarea.

De ce planificarea e ușoară și începutul e greu

Psihologul Kurt Lewin a descris conflictul abordare–evitare: același obiectiv te atrage și te respinge în același timp. Neal Miller a observat apoi că cele două forțe nu cresc la fel. Dorința crește lent pe măsură ce te apropii de sarcină, teama crește abrupt. De departe, când planifici, dorința câștigă. Când te așezi să faci efectiv, teama o depășește și te retragi. Apoi o iei de la capăt.

De aceea „mai multă motivație” ajută puțin. Pârghia eficientă e să faci sarcina mai puțin amenințătoare.

Atenție la munca ce nu e muncă

Cea mai inteligentă formă de procrastinare arată ca munca: mai citești o carte despre subiect, refaci lista de clienți, mai îmbunătățești o dată slide-urile. Te întrebi dacă ești în mișcare sau în acțiune:

1. Dacă mă opresc acum, există ceva nou care nu exista acum o oră?
2. Ce fac acum m-ar putea expune unui refuz, unei critici sau unui eșec?
3. Dacă m-ar filma cineva, ar spune că lucrez la sarcină sau în jurul ei?

Cum să nu mai amâni: cinci lucruri care funcționează

• Pasul ridicol de mic. „Scriu raportul” sună a trei ore de chin. „Deschid fișierul și scriu titlul” sună a nimic. Dacă primul pas îți dă încă un nod în stomac, nu e destul de mic.
• Regula celor 5 minute. Îți promiți doar cinci minute și ai voie să te oprești după ele. De cele mai multe ori nu te oprești, pentru că partea grea era începutul.
• Planul „dacă–atunci”. Peter Gollwitzer a arătat că intențiile formulate așa sunt duse la capăt mult mai des. „Dacă e marți, ora 9:00, și am cafeaua pe birou, atunci deschid oferta și scriu primul paragraf.”
• Iertarea de sine. Un studiu din 2010 (Wohl, Pychyl și Bennett) a arătat că studenții care și-au iertat amânarea dinaintea primului examen au amânat mai puțin înaintea celui de-al doilea. Vinovăția face sarcina și mai neplăcută.
• Frecarea din mediu. Telefonul în altă cameră, documentul deja deschis când te așezi, notificările oprite.

Și pune sarcinile care te sperie în orele în care ești odihnit. Seara, frâna e slabă și reacția de evitare are cale liberă. De aceea „mă apuc diseară” se ține atât de rar.